Ultimele 3 poezii:
1.
Vanitas vanitorum
de
Hariton Nuca
- 0 voturi
2.
De toamnã
de
Marius Andreescu
- 0 voturi
3.
Amanți care nu s-au trãit iubirea
de
Marius Andreescu
- 0 voturi
*Numai pentru autorii de poezii
Email:
Parola:
17 Mai 2024
Home
Poezii
Top
Ultima poezie
Autori
Ai o poezie?
Contact
Poezie
ADEVARUL despre moartea lui EMINESCU ... cel mai mare roman...
de
Daroczi Andrei Claudiu
6. Eminescu - bolnav sau sacrificat?
Cu totii am auzit, am studiat despre Eminescu ca fiind geniul nostru poetic, existând numeroase biografii care prezintã viaþa si opera marelui poet, ...dar numai a "poetului". Se evita, cu sau fãrã stiinþã, a se insista pe opera sa ziaristicã, pe opera sa politicã, realizãri ce nu sunt cu nimic mai prejos de poezia sa. Se evitã de asemeni a se vorbi prea mult despre sfârsitul (cu adevãrat tragic) al omului complet care a fost Eminescu, personalitatea lui conturându-se nu numai prin poezia sa, ci prin întreaga sa operã fie ea si politicã, cãci pentru aceastã vinã (implicare politicã) a fost SACRIFICAT si nu rãpus de boalã dupã cum ne învaþã istoria si literatura oficialã.
Din fericire mai existã încã spirite rebele, care nu cred orbeste în tot ceea ce li se prezintã ca fiind real si îsi mai pun întrebãri, cãutând în acelasi timp, cu perseverenþã si curaj, rãspunsuri cu adevãrat conforme cu realitatea. În ceea ce priveste viaþa si opera lui Mihai Eminescu, se remarcã douã (dintre cele mai cunoscute) asemenea firi curioase si curajoase, si anume Nicolae Georgescu cu lucrarea "A doua viatã a lui Eminescu", Editura Europa Nova, Bucuresti, 1994 si Theodor Codreanu cu lucrarea "Dubla sacrificare a lui Eminescu", Editura Macarie, Târgoviste, 1997.
Problematica propusã de N. Georgescu începe cu o analizã pe text, mai precis asupra ultimului interogatoriu luat lui Eminescu, eveniment ce i-a atras "aura" de nebun si persoanã iresponsabilã psihic. Autorul observã în acest interviu o serie de inadvertenþe care, "ori reprezintã un lant nesfârsit de coincidenþe, ori e treabã serioasã, si atunci e groasã de tot".
Iatã mai întâi interogatoriul lui Eminescu, în ospiciul din strada Plantelor, la 12 iunie 1889, cu trei zile înainte de moartea sa:
-Cum te cheamã?
-Sunt Matei Basarab, am fost rãnit la cap de cãtre Petre Poenaru, milionar, pe care regele l-a pus sã mã împuste cu pusca umplutã cu pietre de diamant cât oul de mare.
-Pentru ce?
-Pentru cã eu fiind mostenitorul lui Matei Basarab, regele se temea ca eu sã nu-i iau mostenirea.
-Ce ai de gând sã faci când te vei face bine?
-Am sã fac botanicã, zoologie, mineralogie, gramaticã chinezeascã, evreiascã, italieneascã si sanscritã. Stiu 64 de limbi.
-Cine e Poenaru care te-a lovit?
-Un om bogat care are 48 de mosii, 48 de râuri, 48 de garduri, 48 de case, 48 de sate si care are 48 de milioane.
Aceste 4 întrebãri si 4 rãspunsuri constituie un text cu cele mai ciudate simetrii cu putintã. Fiind atentionat asupra numerologiei
masonice, autorul remarcã aceastã numerologie în cadrul interogatoriului, mergând pânã la identificare. Numãrând cuvintele, pânã la "stiu 64 de limbi", sunt exact 64 de cuvinte. Numãrând cuvintele
primului rãspuns, remarcãm exact 33. La al doilea rãspuns, dacã citim "nu-i" ca un singur cuvânt, obtinem 15 cuvinte
, care adunate la primele 33 rezultã 48. Al treilea rãspuns are tot 15 cuvinte, în acest mod,
dacã adresantul uitã sã adune la cele 33 de cuvinte pe primele cifre, i se mai pun o datã în fatã.
În cel de-al treilea rãspuns, cifra 48 se repetã de 6 ori: semnal puternic! Simetriile sunt atât de bine construite,
dupã pãrerea autorului, încât este de presupus cã acest text a fost cu migalã prelucrat, având în vedere cã,
toate aceste numere, 33, 48, 64, sunt folosite curent de cãtre masoni în limbajul codificat al semnelor de recunoastere specific francmasonice.
Relatiile numerice fiind suspect de exacte (cele de mai sus fiind doar o parte mai sugestivã dintre ele), apar douã concluzii:
a) Eminescu a folosit limbajul masonic, si atunci nu era nebun;
b) Textul este un fals, deci proba nebuniei cade.
Sã pornim însã cu începutul, cãutând a contura imaginea "omului" Eminescu, în totalitatea sa, si sã gãsim astfel o cauzã probabilã a acestor falsuri istorice, cu repercursiuni pânã în ziua de astãzi. Eminescu se afla la momentul 1883 pe culmea carierei sale politice si ziaristice, jucând în acel moment un rol public mult mai important decât a lãsat sã se înteleagã istoria literarã traditionalã, realizând performanþe unice nu numai ca poet, ci revolutionând chiar si jurnalistica de idei politice si sociale (Th. Codreanu, op.cit., pag.35).
El a transformat "Timpul" dintr-o publicaþie modestã de partid într-un ziar de audientã nationalã, conferindu-i o înaltã clasã jurnalisticã. Desi "Timpul" era o publicatie a conservatorilor, Eminescu nu fãcea politica unui partid, ci a impus un punct de vedere national care poartã amprenta exceptionalei sale gândiri.
N. Georgescu este de pãrere cã Eminescu a pus capãt jurnalisticii de tip masonic, înconjuratã de secrete si parole, modã care proliferase din perioada pasoptistã. Jurnalistica lui redã demnitatea proprietãþii cuvântului, cristalizând totodatã o doctrinã nationalã modernã, capabilã sã oblãduiascã aducerea României la locul meritat în rândul marilor culturi si civilizaþii europene.
Theodor Codreanu îl considerã pe Eminescu întemeietorul doctrinei nationale moderne, doctrinã care din cauza "binevoitorilor" nu a ajuns sã marcheze politica româneascã. (Th. Codreanu, op.cit., pag.8)
Eminescu opunea panslavismului, care era considerat tot atât de nociv pentru români ca si pangermanismul, un spirit pur latin. El a înteles cã marea slãbiciune a istoriei noastre stã în discordie, încã din perioada vienezã încercând sã împace societãti studentesti rivale, înscriindu-se ca membru în ambele, gest neînteles nici de contemporanii sãi, nici de posteritatea criticã.
A întemeiat "Societatea Carpatii", care avea ca scop unirea politicã si culturalã a tuturor românilor din Ardeal, Bucovina si Basarabia, ajungând sã numere peste 20000 membri gata oricând chiar de luptã armatã.
Neavând încredere în conservatori (masonii P.P.Carp si Titu Maiorescu) si mai ales în liberali (I.C.Brãtianu, C.A.Rosetti, tot masoni), Eminescu observa cu luciditate mersul politic al vremii, criticând atitudinea inoportunã a celor de la conducere.
Momentul "mortii civile" a lui Eminescu corespunde cu intentia (realizatã apoi) a politicienilor (P.P.Carp, Titu Maiorescu, Carol I) de a intra în orbita politicii Germaniei, care era aliatã cu Austro-Ungaria, aceastã politicã necesitând tãcere totalã în privinþa Ardealului. Lesne de închipuit cã pentru omul "Societãtii Carpatii" o asemenea tãcere era de neacceptat.
Despre cât de serioasã era problema ne spune reactia Centristilor la un discurs al lui Petre Grãdisteanu rostit la 6 iunie 1883 cu ocazia unei festivitãti, discurs ce fãcea aluzie la teritoriile ce lipsesc României, în urma scandalului Grãdisteanu trebuind sã meargã personal sã retracteze cele spuse. Acum este si perioada când au loc unele schimbãri conforme cu noua orientare, un prieten apropiat al lui Eminescu, Zamfir C. Arbore, fiind chiar expulzat datoritã orientãrii sale politice, însãsi "Societatea Carpatii" urmând sã fie desfiintatã la cererea habsburgilor. Eminescu, atât de vehement, nu putea fi lãsat în pace.
P.P.Carp, aflat la Viena pentru a negocia tratatul secret cu Austro-Ungaria, îi trimite o notã lui Titu Maiorescu, care de fapt era un ordin politic: "si mai potoliti-l pe Eminescu!"
Remarcãm cã singurii martori ai "nebuniei" lui Eminescu au fost Titu Maiorescu, Grigore Ventura (Ricã Venturiano din piesa lui Caragiale) si d-na Szoke (Sotia lui Slavici), ultimii doi fiind informatori în slujba Austro-Ungariei.
Pe 28 iunie 1883, datã fatidicã pentru Eminescu, d-na Slavici, gazda poetului, trimite un bilet lui Maiorescu în care îi spune sã facã ceva cu Eminescu, cã a înnebunit. Maiorescu îl trimite pe Eminescu la "Societatea Carpatii", unde trebuia sã se întâlneascã cu un anume Simtion. Trebuie sã amintim aici faptul cã Eminescu era urmãrit pas cu pas de cãtre iscoadele austriece. Pe drum, "întâmplãtor" se întâlneste cu Gr. Ventura, care-i propune o escalã la baia Mitrasewski, aflatã în drumul lor. Ventura dispare, ducându-se dupã ajutor, spunând cã Eminescu a înnebunit pe motiv cã se aruncã în apã fierbinte. Apropiatii poetului stiau cã acesta este adeptul bãilor orientale, conform cãrora, dacã te scufunzi într-o zi canicularã în apã fierbinte, suporþi mult mai usor cãldura. Dar iatã cã în noua conjuncturã politicã aceastã practicã devenise nebunie.
Usa de la baie este datã în lãturi de cãtre politistii îndrumati de Ventura, si cu toatã împotrivirea lui Eminescu, i se pune cãmasa de fortã si este dus la un sanatoriu. Ion Rusu Sirianu, care se afla în zonã la momentul incidentului, îsi amintea: "Am auzit glasul sãu cel adevãrat strigând cu deznãdejdea celui care se îneacã -Ajutor!".
Acesta a fost complotul care a marcat începutul mortii civile a poetului, cunoscut fiind cã în acea vreme cine era declarat nebun, era automat scos din viata politicã. Suferintele, dupã cum se va vedea, abia începuserã, cei ce l-au declarat nebun cãutând acum sã-i popularizeze "starea".
Prima reactie apare în "Românul" lui Rosetti la 1 iulie, unde stirea îmbolnãvirii sale este publicatã (stupoare) în 48 de cuvinte. Urmeazã imediat rãspunsul din "Timpul", în care se anunþa înlocuirea celui "bolnav" din redactie. Aceastã grãbitã destituire este anuntatã prin 64 de cuvinte, ambele anunturi reprezentând de fapt parole masonice.
În perioada urmãtoare Eminescu este trimis la Viena, unde rãmâne pânã în februarie 1884, "propunându-i-se" apoi o cãlãtorie în Italia, cu scopul de a fi tinut cât mai departe de viata politicã. În Italia, unul dintre însotitori, pe care Eminescu îl considera prieten, destãinuindu-i-se, îi mãrturiseste cã avea misiunea ingratã de a-l convinge sã se stabileascã în orice oras ar vrea, în afarã de Bucuresti. Misiunea nu a reusit, astfel încât boala poetului trebuia sã continue, în ciuda mãrturiilor unor contemporani: Al.Vlahuþã care l-a gãsit în iulie 1884 "cu mintea întreagã" si I. Slavici care-l aprecia ca pe un "om cu mintea limpede si cu deosebire chibzuit".
În majoritatea caracterizãrilor fãcute s-a mers pe ideea de necontestat a bolii, urmãrindu-se a se dovedi faptul cã în perioada 1883-1889 nu a creat nimic (afirmatie cu totul falsã), momentele de luciditate dovedite în aceastã perioadã fiind de neînteles pentru acesti critici. Domniile lor nu tin cont însã de faptul cã în buzunarul de la haina în care a pãrãsit aceastã lume, la 15 iunie 1889, se aflau scrise de mâna lui poeziile "Viasa" si "Stele în cer", ori discutã cu un relativism suspect poezia "De ce nu-mi vii..." trimisã de Eminescu de la Mãnãstirea Neamt în ianuarie 1887, la Convorbiri Literare. Argumentul creativitãtii constient manifestatã abundã de mãrturii documentare, diagnosticul medical cãzând de la sine, un "paralitic general", un "abulic de ultimul grad" nemaiputând sã creeze, deoarece o astfel de stare l-ar fi pus în imposibilitatea de a mai face diferenta între viatã si vis.
Dupã ce s-a întors din Italia, Eminescu a fost dat pe mâna unui medic evreu, Francisc Iszac, care deºi îi pune un diagnostic fals, îi administreazã un tratament inadecvat chiar pentru acel diagnostic: curã cu mercur, 4g. pe zi, ºtiut fiind faptul cã ºi numai 0,5g. intoxicã grav organismul. Trimis la 26 mai 1887 la Halle, medicii vienezi nu confirmã diagnosticul, în momentul în care evreul Iszac îi mãrise doza la 7g. În urma "tratamentului", poetul se alege cu o pseudo-paralizie, cu incotinenþã urinarã ºi o nevritã perifericã.
În primãvara anului 1888, Eminescu se întoarce la Bucuresti influentat de Veronica Micle si mai scrie o serie de articole, ultimul text, datat la 13 ianuarie 1889, zguduind din temelie guvernul, fãcându-l pentru o clipã pe Gunã Vernescu sã demisioneze. Desi acest articole sunt anonime, se aflã totusi cã e în joc pana lui Eminescu, acesta fiind cãutat si internat iarãsi la sanatoriu.
Urmeazã apoi interviul prezentat la începutul capitolului, luat bineînteles de cãtre un maestru în Francmasonerie, evreu Gheorghe Brusan (Bursen), cunoscut ca "metru Ghitã", aceasta fiind ultima tragicomedie pusã la cale de cãtre masoni lui Eminescu (în timpul vietii).
A murit de sincopã cardiacã, nu datoritã loviturii de la cap, ci datoratã otrãvirii cu mercur, fiind îndepãrtat în grabã, fãrã sã i se facã autopsie (pe baza unui motiv fals), nefãcându-se nici recunoasterea oficialã din partea unui membru al familiei.
Ceea ce s-a fãcut dupã moartea lui Eminescu (mai precis dupã 1883), a fost "uitarea" deliberatã a omului politic în favoarea geniului poetic. Nu întâmplãtor faima poetului Eminescu a început sã creascã odatã cu momentul 1883. La sfârsitul acestui an, Titu Maiorescu va scoate o editie a poeziilor lui Eminescu, despre care a afirmat cã a lucrat mult pânã sã o tipãreascã, desi prezintã numeroase greseli. Se vedea cã acest "lucrat" avea si altã semnificatie, editia având exact 64 de poezii. Mai mult, aranjamentul acestora nu respecta nici o ordine fireascã, cronologicã sau de altã naturã, volumul începând cu poezia "Singurãtate", menitã sã sugereze "problema" poetului.
Aceastã editie este scoasã fãrã acordul lui Eminescu care, când o va vedea în Iasi, în 1886, se va înfuria, va sparge vitrina si-si va cãlca propriile poezii în picioare, gest interpretat imediat ca fiind produsul nebuniei.
Istoria va avea de la moartea lui Eminescu tot mai puþin loc pentru ziaristul ºi omul politic, fiindu-ne prezentat numai poetul. Dupã 1989, când firesc ar fi fost sã fie reabilitat, asistãm dimpotrivã la un nou atac, început de Moses Rosen, care pozeazã cu neruºinare în admirator al poetului, dar care nu poate accepta opera sa ziaristicã. Poate pentru cã a luat atitudine împotriva mãsurilor abuzive concertate de Alianþa Israelitã Universalã? Da, dar pentru aceasta ºi-a primit "rãsplata", fiind apostrofat de aceiaºi cãrturari evrei cu "titluri" cunoscute urechilor noastre (destul de îngãduitoare): reacþionar, panseist, antisemnit, xenofob, naþionalist ºovin, protolegionar, fascist.
Ati fi vrut dumneavoastrã, domnule Rose, sã fiti un asemenea "execrabil om politic" care sã atragã atentia unei natiuni (si nu numai) prin geniu (nu numai poetic)!
George Cãlinescu, într-un moment de luciditate, afirmã despre Eminescu cã în 1880 era nelinistit "de ideea unei cabale urzite împotrivã-i". Iatã cum geniul poetului isi anunta încã din 1881, prin versurile Scrisorii I, destinul probabil, oferit de o intelectualitate si o societate care nu-i inspira prea mare încredere:
"Or sã vie pe-a ta urmã în convoi de-nmormântare,
Splendid ca o ironie cu priviri nepãsãtoare... Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel,
NU SLÃVINDU-TE PE TINE... LUSTRUINDU-SE PE EL
Sub a numelui tãu umbrã. IATÃ TOT CE TE ASTEAPTÃ.
Ba sã vezi... posteritatea este încã si mai dreaptã.
NEPUTÂND SÃ TE AJUNGÃ, CREZI C-OR VREA SÃ TEADMIRE?
EI VOR APLAUDA DESIGUR BIOGRAFIA SUBÞIRE
Care s-o-ncerca s-arate cã n-ai fost vrun lucru mare,
C-ai fost om cum sunt si dânsii...Mãgulit e fiecare
Cã n-ai fost mai mult ca dânsul. si prostatecele nãri
si le umflã oricine în savante adunãri
Când de tine se vorbeste. S-a-nteles de mai nainte
C-o ironicã grimasã sã te laude-n cuvinte.
Astfel încãput pe mâna a oricãrui, te va drege
RELE-OR ZICE CÃ SUNT TOATE CÂTE NU VOR ÎNÞELEGE...
Dar afarã de acestea, vor cãta vietii tale
SÃ-I GÃSEASCÃ PETE MULTE, RÃUTÃTI si MICI SCANDALE-
ASTEA TOATE TE APROPIE DE DÂNSII... NU LUMINA
CE ÎN LUME-AI REVÃRSAT-O, CI PÃCATELE SI VINA,
OBOSEALA, SLÃBICIUNEA, TOATE RELELE ce sunt
într-un mod fatal legate de o mânã de pãmânt".
Daca vrei, poti comenta aceste versuri.
Parerea ta va fi publicata dupa o verificare prealabila.
Nume:
E-mail:
Localitate:
Comentariu:
