Ultimele 3 poezii:
1.
Vanitas vanitorum
de
Hariton Nuca
- 0 voturi
2.
De toamnă
de
Marius Andreescu
- 0 voturi
3.
Amanți care nu s-au trăit iubirea
de
Marius Andreescu
- 0 voturi
*Numai pentru autorii de poezii
Email:
Parola:
17 Mai 2024
Home
Poezii
Top
Ultima poezie
Autori
Ai o poezie?
Contact
Poezie
Starea de grație
de
ioanflorin stanciu
STAREA DE GRAȚIE
Ioan Florin Stanciu
1
Cuvântul Dintâi,
Cuvântul-de-Foc-și-Tată-al-Cuvintelor-Lumii,
s-a deschis deodată în bezna de-atunci
și s-a împrăștiat pretutindeni pe Sine
într-o mie de milioane de mii de cuvinte de foc,
întrupări luminoase ale Sfântului Duh pe pământ,
care,iată, mai sunt și acum printre noi,
ca să dea mărturie și nume despre cele ce încă n-au chip.
Ai văzut vreodată cum stă rândunica sfiită
în bezna de-o palmă a cuibului său ?
Află atunci că ochii ei tremurând ca două lacrimi de ger
care abia mai clipesc înspre zorii de zi
sunt numai două dintre scânteile-acelea smerite,
rămase din Cuvântul Dintâi.
La fel cum
o boabă oarecare de grâu, îngropată de-a valma
într-o brazdă de lut de pe cealaltă față a lumii,
este și ea,
un cuvânt din Cuvânt,
Iar
degetul care atinge sfios celălalt deget,
ca două aripi fragile de crin,
au fost, oameni buni, la-nceput, doar două cuvinte-scântei
din Cuvântul-de-Foc.
Drept pentru care,
Într-una dintre multele primăveri
care încă n-au venit printre noi,
Cuvintele de la Facerea Lumii
vor zbura încă o dată, murmurând din petală-n petală
și se vor numi din nou Simfonia a IX-a
sau Oda-Bucuriei-de-A-Fi
sau Cântarea-Cântărilor-reîntoarsă-din-cer,
după cum ți se va părea ție mai bine.
Pentru că,
iată,
chiar acum, când vorbesc despre ele,
câteva dintre vorbele-acelea
cu cocuri de fum și chimonouri din abur lillá
petrec împreună la ceremonia florală
într-un templu din suflete de cireși înfloriți
și din străluminare de jad,
care, la alt capăt al lumii,
abia mai plutește, rotit în eter,
printre lujeri din mătasă topită
și lotuși-din-argint-volatil
Iar,
dacă, cu mâna pe suflet,
vă spun
că o Coloană-Fără-Sfârșit
se înalță, de-un secol-încoace,
pe tălpile unor Cuvinte-Dintâi ,
veți spune că n-am nicio dovadă,
dar chiar existența mea pe pământ e destulă dovadă
ca și faptul că,iată, am îndrăznit
să scriu un poem făurit pe jumătate, aproape,
din acele Cuvinte-lumină-dintâi.
2
Nu mai vorbesc,
Nu mai scriu,
Stau pe un scaun de piatră
cu buzele strânse și tac.
Cu palmele încrucișate pe piept,
nu mai îndrăznesc niciun semn.
Totuși,
în sihăstria mea de aici,
am căutat disperat toate
cuvintele care să-ți semene,
fără să le fi găsit vreodată aievea,
Am căutat totuși mereu
două cuvinte care să se asemene ochilor tăi fericiți
sau
zece cuvinte perfecte pentru fiecare deget al tău
care îmbrățișează și mângâie floarea
Apoi,
cinci cuvinte de aur
pentru palma ta aurie care încă mă cheamă de dincolo
3
Pot să fac ce vreau eu cu o mână de vorbe,
pot să aduc miracolul din nou printre voi
Sau pot să-mi ascund toate gândurile
Pot să aleg cuvântul foc, dacă vreau,
dar, dacă-l spun, veți muri
Iată,
acum, am ales cuvântul copac, iar el
se umple cu frunze proaspete, cu păsări mărunte, cu ochi
și freamătă fericit în prima ploaie de vară
Ieri,
am spus cuvântul atât
și întreaga mea lume
a pierit deîndată în pustietățile sure ale cerurilor
Iar acum mă așez din nou
în fața colii de scris
sub care
se deschide gura fără început și fără sfârșit a abisului
4
Nu trebuie să stai în mâini ca să citești
ce-am scris eu aici,
dar nici nu poți să stai tolănit în fotoliu,
ca la filmul de sâmbătă seara,
pentru că,
aici,
se vorbește cu crini,
și se scrie cu săbii
pentru că
aici,
ora-i de ieri
și ziua-i din celălalt veac,
când rugurile încă aprinse ale Evului Mediu
mai pâlpâiau peste
florile de purpură ale gloriei,
în vreme ce
pleoapele tale fragile se închideau străveziu
peste nufărul negru-al răbdării de-a fi
și în vreme ce,
locuitorii din sânge
sărbătoreau prea zgomotos
întâmplarea c-am trecut împreună dintr-o Epocă-n Alta.
Uite,
în poemul acesta,
chiar acum,
arborii mei se desfrunzesc
cu urechi de pisici și cu limbi de pantere,
pe când crizantemele mov se ridică în evantaie la cerul oranj,
iar eu nu mai am niciun loc nicăieri, pe sub nori,
Deși,
dacă s-ar putea construi o casă din vorbe,
aș avea o mie de case-ale mele și un munte al meu
Iar,
dacă vorbele mele de gală
ar mai putea să preschimbe și câte-o bucățică din bietul meu trup,
atunci aș avea exact chipul de zeu aurit și trupul din marmură albă,
care mi se cuvin pe pământ
Chiar dacă,
spre dimineață, prin somn, am întrezărit
încă o dată
un pumnal de argint ridicat în tavan
și-o picătură de cerneală străină,
scurgându-se letal în pieptul steril al poemului
D e aceea,
citește-l, te rog, în picioare,
cu capul plecat
și cu ochii în lacrimi,
Așa cum l-am scris !
5
faptele, câte sunt :
niște urme pe trepte
și ploaia plutind peste crini
- transparențe abia bănuite
în fabula aceasta
golită de sângele negru-al istoriei
un echilibru
pe care mă străduiesc să-l mențin
până seara târziu
când umbrele noastre,
pictate cu buze și ochi,
se întorc fluturând pe pământ
și
un râu de mercur ne acoperă fața
în liniștea somnului,
se aud mici cutremure:
chiote, scâncete, șoapte,
dar
niciun cuvânt despre rana fierbinte
care crește pe cer
și despre întâmplarea că mai sunt locuit.
Văzute de sus,
toate vorbele noastre
se prăbușesc ca un mal de pământ
în liniștea flămândă a mării
6
Poezia aceasta
nu poate fi încă văzută.
Ea,
murdară și-n zdrențe,
șade cu mâinile trudite în poală
și cu nasu-n cenușă,
într-o odăiță ascunsă sub scări,
așteptându-și umilită
rochia minunată de bal
și condurii cei fără pereche
Într-o zi,
Poezia aceasta
va fi regina voastră din nou .
7
Există
un duh fermecat al cuvintelor.
Dacă iei cuvântul și-l mângâi ușor,
duhul său ți se arată îndată
și se înalță la cer:
- Poruncește, stăpâne!
Există un duh atotputernic
al fiecărui cuvânt, așa mi s-a spus,
dar mie nu mi s-a arătat niciodată.
Și,
de aceea,
îmi petrec cu durere
zilele care mi-au mai rămas
Și,
de aceea,
ghemuit pe sub trepte,
plâng cu fața la zid
8
ne întâlneam în sala de lectură
deși nu mai aveam încredere în cărți
eram mai frumoși decât ele
și ne spuneam, prin aerul deja respirat,
cuvinte cu miresme de iarbă
ascultam marea
strigându-ne pe nume prin pereți
și atingeam cu buze amare
hotarul ferestrelor
prin care rochia ta albă
sporea cu un surâs lumina serii
Noaptea,
pe când noi mai rătăceam pe alei,
dintr-un enorm Tratat despre Sublim,
ieșeau îngeri-copii,
încercând să imite
îmbrățișarea de-o clipă a palmelor noastre
9
și,
pentru că somnul rațiunii
zămislește monștri,
dintre nenumăratele moduri
de a vorbi despre starea de grație
în cunoștință de cauză
- certum est quia impossibile est -
mi s-a sugerat relatarea exactă
drept pentru care,
știind că prea multa solemnitate,
în loc de surâs,
poate-aduce pe lume un rânjet,
declar:
o plasă de nervi sunt
la vârsta pe care o merit,
căutând pe cont propriu
cele o mie de gesturi patetice
dintr-un vers genial
se naște, asemenea mie,
un poem ipocrit -
o sângerândă mănușă de carne
peste spaima de moarte
10
Dis-de-dimineață,
încep să-nțeleg
că trupul meu întreg,
întins pe dreptunghiul
imaculat al cearșafului,
este doar textul unui poem
ca o amforă
care mai poartă numele meu
adică,
Ioan Florin Stanciu,
încerc să vă spun,
așa cum am descifrat
pe peretele alb,
la numai trei rânduri
deasupra cuvântului frunte
cu care începe primul vers al
Poemului- Eu
și
asta
chiar în clipa
în care mi-am dus repede
cuvintele palme la cuvintele ochi,
ca să acopăr lumina prea vie de-afară,
acolo
unde
cuvântul pisică se strecura
ca o flacără vie
printre cuvintele frunze
ale vorbei copac
și
unde
textul tatălui meu
mătura murmurând
propozițiile și frazele
smulse de furtuna de ieri,
conversând uneori
cu un text din vecini,
în vreme ce
vorbele lor
se desenau în stoluri albastre
pe aerul ca o coală de scris
și se aliniau umăr la umăr
în primul poem grăbit
al acestei viclene primăveri ilustrate
care pătrunde,
iată,
cu silabe voioase de păsări,petale și fluturi
printre coperțile pe jumătate deschise
ale camerei mele
acolo
unde,
scris și semnat deja cu spirale și cu funde albastre,
se odihnește,fericit deocamdată,
textul trupului meu,
sub răbdătoarea pană de scris care
încă îi mai ezită, gânditoare,
deasupra.
11
înțelepciunea hrănită cu vorbe
e o mlaștină
în care și stelele se reflectă murdare
dar
destinul nu vorbește niciodată cu vorbe
ca un înotător la marginea furtunii ,
aștepți să ți se întindă o palmă fierbinte din beznă
dar
destinul nu se interesează niciodată de noi
și uite
cât de repede se stinge flacăra zilei
peste cenușa de portrete și poze
dar
destinul nu zâmbește niciodată spre noi,
pentru că
nu există nici bine nici rău,
îți repetă ecoul din carne,
și ești atât de singur,
încât
până și faptele tale de glorie
ți s-au lipit de piele ca solzii,
încât
până și preșul de sânge,
care-ți crește sub tălpi,
ar putea fi
chiar ultimul tău poem.
12
Prietenii mei,
fiecare în chilia lui
dintr-o margine-a lumii,
amestecă în delir
și scot cu febrilitate cuvintele
din urnele sorții
Cîteodată,
chiar nimeresc câte-o poezie întreagă,
iar noi o sărbătorim împreună,
cântând și aclamând la ferestre,
ca la nașterea unei fiice de Domn
Ea
își coboară o clipă genele lungi
peste visele care ne-au mai rămas
și ne binecuvântează suavă din prag
Ea nu este din lumea aceasta
Daca vrei, poti comenta aceste versuri.
Parerea ta va fi publicata dupa o verificare prealabila.
Nume:
E-mail:
Localitate:
Comentariu:
