Ultimele 3 poezii:
 1. Vanitas vanitorum de Hariton Nuca - 0  voturi
2. De toamn de Marius Andreescu - 0  voturi
3. Amanți care nu s-au trit iubirea de Marius Andreescu - 0  voturi
*Numai pentru autorii de poezii
Email:
Parola:

17 Mai 2024


Home
Poezii
Top
Ultima poezie
Autori
Ai o poezie?
Contact

Poezie


VULTURUL

de Ioan Grosaru



Vãd înfiorãtoare
Aripile tale
Întinse peste zare
Menite sã-nfioare
Miraculoasa vale
O adiere-uºoarã
Din marginile zãrii
O simt cã mã-nfioarã
E-un vultur care zboarã
Spre gândul cugetãrii




Un cântec de luminã rãmas pe dinafarã
Aºteaptã sã se stingã la poarta-mbrãþiºãrii
Arzând în cupe tãcerea amarã
În sfera vreunor limite ºi-a iertãrii.

Vãzduhul absoarbe cu lacome priviri
Veºmântul luminos cãzut în capcanã
Când seara ne-nduratã cu propriile firi
Se-aºeazã cu cortul spre-odihnã-n poianã.


Pãdurea amorþeºte, se clatinã pãdurea
Ecoul se aºterne la poala ei ºi doarme
Nu-l mai provoacã setea ce bântuie aiurea
Doar vulturi-l mai cheamã încrâncenaþi de foame.

Urcuºul greu se lasã, abia rãsuflã valea
Se-mpiedicã cãrarea în ruguri despletite
Simbol al frumuseþii aflat în cãutarea
Extinderii în visul plãcerii infinite.

Un cântec al iubirii pãdurea cea adâncã,
Ce-a strãjuit la poarta strãpunsului ecou
Ascultã cum izvorul continuã sã plângã
Cu-acelaºi cântec rece, cu-acelaºi cântec nou.

ªi noaptea-ndoliatã se cerne printre ramuri
Cu mângâieri pãtrunse-n delir ºi adormire
Cu zgomot, caii nopþii scãpaþi curând din hamuri
Aleargã îmbãtaþi de urã ºi iubire.

Cãlugãri fãrã numãr înþepeniþi de vreme
Cunosc ecoul negru ºi glasul i-l pricep
Curând din tâmpla vãii frenetic o sã-i cheme
Iar clopotele zãrii, ºi dansurile-ncep.


Trec scãri de vânt purtând în cãutare
Vibralnica ispitã suflând în lumânarea
Ce arde-nchipuirea sãgeþilor stelare
Ce stau în adormire ºi încurcau cãrarea.

E-atâta gãlãgie ºi liniºte e parcã
Iar noaptea-ºi face rondul spoind oceanul verde
Pârâul plimbã luna ºi-o leagãnã-ntr-o barcã
Ce tremurând într-una se macinã, se pierde.

Cãtând o dulce hranã spre searã, ca izbândã
Vin lupii zãrii negre cu ochi scântietori
Cu ghiarele de cearã ºi replica flãmândã
Sã guste din rãceala iubirilor de nori.

Abstracte idealuri nutresc în amurgire
Cãzând la învoialã cu solii inamici
E greu tributul aspru impus de la iubire
Când suferinþa moare ºi reînvie-aici.

Plâng vulturi hãmesiþi râvnind o alinare
Prin cetele de capre ce vin la adãpat,
Închipuind în ele mormane de mâncare
ªi mirosind a viaþã, iertare ºi pãcat.


Trãirea întregeºte în sfera ei, teroarea
ªi neagã în durerea-i priviri de ne-nþeles
Spre moarte nu pãºeºte, adorã doar cãrarea
Spre care alte morþi trãdalnice-a ales.

ªi nechemat de fire sã mai mãsoare viaþa
Prin zâmbetul furtunii spintecãtor de mare
Muri ecoul nopþii pierdut în dimineaþa
Când aspra priveghere îl alungã în zare.

Ce visuri tulburate se ascund în semnul morþii
De dincolo de viaþa trãitã ca destin ?
Curmat de nechemare sã stai în faþa porþii
De dincoace, de unde dorinþele te-aþin.

Doar gânduri fãrã cumpãt mai pot strãbate zarea
Intrând în compania strãjerilor supuºi
Sã guºti din vântul leneº când vânturã cãrarea
Privind spre mãreþia soldaþilor apuºi.

Strãin, fãrã de vreme, se naºte în vãzduh
Un vid în care somnul privirilor absoarbe
Lumini netransparente, vreo hainã-a unui duh
Vibrând în amintirea iubirii-atât de oarbe.


E grea dogoarea zilei, plâng apele sub stânci
În valuri nevãzute se joacã-n tihnã parcã
O umbrã de ecou ce doarme-n vãi adânci
Plutind în armonia plãcutã într-o barcã.

*
* *



Reapãru. Pe cerul redus într-o tãcere
Se legãna deasupra plãcerilor supuse
O umbrã îl imitã dar strâmbã la vedere
Þipând prelung re-nvie ecourile-apuse.

– „O, vulture, te-nalþã în zarea deghizatã
ªi te înfãþiºeazã în faþã vreunui duh
Cerându-i pentru mine o lume fermecatã
Cu aripi nesfârºite sã zbor cãtre vãzduh”.

„E în zadar”, gândi bãiatul ºi pãºeºte
Cu paºi mãrunþi de parcã cãlca pierdut în timp
κi desfãcu centura gândirilor ºi creºte
Mai tare în dorinþa intrãrii în Olimp.


Legat de coamã, calul, refuzã sã clipeascã
Purtând în ochi pãdurea ovalã ºi confuzã
Însã rotind auzul mizând sã-ºi înlesneascã
De undeva din aer o proprie cãlãuzã.

Cu gânduri nepermise dar libere-n vibrare
Voinicul rãtãceºte prin lumi de nepãtruns
Aflat în perspectiva de amplã cãutare
Gãseºte grea povara gãsitã ca rãspuns.

Vru sã deschidã poarta dintr-un necunoscut
Sã zboare cu aripi cu praf stelar în ele
Sã dezarmeze vidul ascuns dupã un scut
ªi dupã toate acestea sã doarmã în tãcere.

„O, vulturii migrãrii ce rãscoliþi adâncul
Aflat în înãlþimea plãcerii infinite
Zburaþi în plictisire dar neuitând plãcutul
De-a fi stãpânii zãrii în sfere nesfârºite.

Aº vrea sã fiu”, îºi zise copilul visãtor,
„Un vultur fãrã margini ºi-o clipã de abis
Sã nu cunosc nici teamã nici lipsa de decor
Nici margini ºi nici gândul de-a fi un compromis.


Pãdurea purtând chipul iubirii ºi al vieþii
Se naºte încã-datã cu fiece furtunã
Mai aprig înverzeºte în roua dimineþii
Mai tare scânteiazã în serile cu lunã.

ªi-aº vrea sã simt”, mai zise, „vibrarea zãrii-n mine
ªi sã pãtrund în taina necunoscutã mie
Sã mã cufund prin duhuri prin nori ºi zãri senine
Sã aflu-nchipuirea prin larga fantezie”.

ªi adormi copilul la umbra unui fag
Ce-mpiedica privirea a soarelui spinos
ªi devia sãrutul cãlduþ ºi-atât de larg
Prin leneºele umbre împrãºtiate jos.

În somn, mai aprig visul se-aºterne în uimire
ªi-nchipuirea firii mai aprig ia contur
În lumea nou creatã ºi încã-n devenire
Cu chipuri neumane ivite prematur.

„Ce lume fãrã viaþã, ce viaþã fãrã-o lume
Doar chipuri fãrã cumpãt ºi fãrã de sfârºit”
Din zãrile aprinse coboarã un tãciune
În tronul pus anume sã-aºtepte un venit.


Un glas strãin de vreme se strãdui sã plângã:
„Strãine, iatã-mã-s, gândirea ta nebunã
A îndrãznit cu focu-i în aripi sã mã-atingã
Cerând nechibzuit a vrãjilor cununã.

Tu nu cunoºti puterea ce poartã gându-n sine
ªi crezul cã în rodu-i emblema firii naºte
S-au înãlþat altare mãreþe din ruine
Credinþa în iubire ca veacul strâmt îl paºte.

Nu înþelegi cuprinsuri din cartea fãrã margini
ªi simþul greu de pajiºti ca mlaºtina se-ncheagã
Putea-vei sã comprimi în numai douã pagini
Cu gândul tãu rãzleþ aceastã carte-ntreagã?

Rãmâi la-nchipuire ºi doar atât copile,
Nu mai urca prin gânduri la fantezii nocturne
Sã înþelegi misterul ºi vraja unei zile
Ce noaptea cu o alta încearcã sã se-adune.

Visezi necunoscutul ? Visezi în cãutare
Ceri vraja ca emblemã ceri lumea ca o stemã ?
Pãtrunde-n gândul propriu supus la condamnare
Cãlãtoreºte liber cu gândul în extremã.


Cãci gândul e puternic pãtrunde fãrã margini
El îºi clãdeºte lumea în proprie aflare
ªi rãscoleºte margini în numeroase pagini
În cartea cãutãrii instinctelor primare.

Dar suflul în tãcere a vântului ce poartã
În el scânteia lumii e palidã ºi grea
Rãmâi copile-acolo sã-nfrunþi curat o soartã
Ce nici nu lasã-n pace dar nici nu te mai vrea”.

Simon, se-mbãrbãteazã la marginea uimirii
Simþindu-ºi viaþa stinsã ca pentru prima oarã
Rãspuns ar fi dorit din capãtul privirii
Dar timpul ºi privirea cu spaþiul se mãsoarã.

ªi totuºi nu-ºi înclinã în alt decor visarea
– „Rãmâi în întuneric vrãjmaº a-nchipuirii
Nu chipul tãu de vultur îmi va reda cãrarea
Iubesc o fatã dulce ºi-o voi reda iubirii”.

– „Iubire ? Ce iubire ? Priveºte, ce sunt, duh ?
Eu sunt închipuirea gândirii tale oarbe
Visezi la fericirea de-a te-nãlþa-n vãzduh ?
Apropie-te, vin-o, în tine mã absoarbe !


Sunt gândul tãu impus în lumi nemãrginite
M-am despãrþit de tine ºi m-am eliberat
Sub vraja mea strãine te vei rosti-n cuvinte
Închipuirea firii acum te-a condamnat”.

Simon, se-ndepãrteazã dar vãzu cu mirare
Cum în loc de mâini aripi l-au zdrobit
Picioarele mândre sau transformat în gheare
Croncãni din pliscu-i ºi zburã spre vid.

Apoi dintr-o datã totul se revarsã
Iarãºi înspre locul de-unde au venit
Zarea fumegândã fãcu cale-ntoarsã
Din limite proprii cãtre infinit.

Zdruncinat în sine redeschide ochii
„O, ce minunat cã-a fost doar un vis
Acum revãd iarãºi calul, fagii, plopii
Poarta îngrozirii iatã, s-a închis.

Eu nu cred în visuri, în plane derizorii
Nici viaþa nu mi-o-nchin iubirii de înalt
Voi ºti sã mã feresc de vise iluzorii
Chiar dacã limpezirea gândirilor e-un salt”.


Uimit, dezleagã calul, se lasã amurgirea
O liniºte prea calmã se-aºterne primprejur
Nici luna ce se-nalþã nu-i mai rãpi privirea
Nici valea cea adâncã nici rugurile de mur.

Porneºte cãtre casã pe calul ce aleargã
ªi-observã cã în juru-i sãlbatic fug copacii
Uimit de rãzvrãtire nu poate sã-nþeleagã
Ce legãnat l-absoarbe stejarii, brazii, fagii.

În sfera sa supusã primeºte o cãrare
Scãpând fãrã voinþã un neilogic murmur
Dar tresãri cu spaimã: se-aude dinspre zare
Un fâlfâit de aripi, un croncãnit de vultur.

*
* *



O casã mãrginaºã se mai zãreºte încã
Într-o poieniþã sãpatã-n întuneric
O umbrã luminoasã aºterne peste-o stâncã
Acea privire slabã prin geamu-atât de sferic.


Diana -mbrãþiºeazã cu un sãrut lunatic
Acea luminã plânsã învinsã din afarã
La porþile iubirii descalecã sãlbatic
Cu gândul ei strunjit o lacrimã mãsoarã.

ªi fata dus priveºte. În curtea ei pãgânã
În jurul unui foc stau vânãtori la sfat
Iar noaptea-n jurul lor nu poate sã rãmânã
ªi s-a retras învinsã cu gheare peste sat.

ªi indignatã parcã, ea fuge cãtre gard
Când auzi un glas de liniºte deplinã
Absoarbe ce rãmâne din lemnele ce ard
Pãdurea-nfometatã de dorul de luminã.

„O; Simon, ea îngânã, ce visuri tulburate
Încearcã sã despartã înscrisul din destin
Eu simt cã cineva încearcã-a ne desparte
De-ar fi destinul aspru, nu ºovãi ºi-i mã-nchin.

Dar altceva e-n sânul iubirii-nºelãtoare
Tãria rãzbunãrii ne-ncearcã în priviri
Robia fãrã vinã rãneºte ºi mã doare
Mai aprig ºi mai rece decât în amintiri”.


– „Diano”, se aude, ºi tresãri Diana
„Înºãuiazã caii ºi stinge focu-n curte”
Dar fata nu se miºcã, îºi mângâie sprânceana
Mai mult decât atât se face cã n-aude.

Plecarã vânãtorii în noaptea tuciurie
Se pare cã pãdurea pe toþi i-a înghiþit
Doar luna mai destramã coroana aurie
În fire nesfârºite apoi a adormit.

*
* *



– Diano, mândrã fire, plãcerea mea divinã
Acum rãmas-am singuri cu dragoste-mi rãspunde
Mã-mbrac în întuneric ºi mã scald în luminã
E sentimentul sacru de mã interpãtrunde.

ªtefan, un fiu fãþarnic se înclina cucernic
ªi mâna îi întinse în semn de ajutor
Diana nu-i rãspunse, momentu-i neprielnic
O refãcu sã-aparã în tristul ei decor.


Nu-ºi slobozi gândirea prin locuri irosite
Rãmase fãrã vlagã neimitând pãdurea
Iar ªtefan nu fãcu decât sã o-ntãrâte
Sã zboare cãtre clipe care zburdau aiurea.

– „A mea vei fi fetiþo, nu te opune firii
Cãci Simon nu-þi va fi simbolul ºi trãirea
Tu nu-nþelegi declinul ºi rosturile iubirii
Eu-þi dãruiesc putere, eu-þi dãruiesc pãdurea.

Zicând aceste toate, ªtefan zâmbi fãþarnic
Depãrtându-ºi chipul a dispãrut în noapte
ªi prefãcut în vultur se-nãlþa slugarnic
C-un fâlfâit de aripi în zãrile înalte.

*
* *



În cale-i stã bãtrâna cu lumânãri aprinse
Afarã urlã câinii în noaptea despletitã
Ecourile cântã tãcerile învinse
Vibrând în ascultarea chemãrii în ispitã.


Cu lacrimi ceruite plâng ºapte lumânãri
ªi umbre uriaºe aºtern pe masa-scundã
Ca niºte umiliþi cerºind la îndurãri
Lipsite de-apãrare n-au unde sã se-ascundã.

Pe vatrã, într-o oalã fierb ierburi felurite
Iar baba îºi încheagã descântece mimând
Ceva pãruse parcã pe babã s-o-ntãrâte
Ori s-a trezit din somnul migrãrii în descânt.

Pãru ca nemiºcatã în propria-i sentinþã
Aruncã cãtre uºã priviri de ne-nþeles
Se-nchide pentru-o clipã în sferi de umilinþã
Din care i se pare cã roadele-a cules.

– O , tânãr fãrã soartã ºi fãrã loc în lume
Te-ai condamnat sã fii destinul fãrã rod
Vezi ? Semnele acestea nu se sfiesc a-mi spune
Cã-n firul tãu lumesc s-a împletit un nod.

Iubirea ta curatã þi-a fost rãpitã, smulsã
Diana nu mai este destinul tãu înscris
În semnul tãu e vrajã, gândirea ta apusã
Va înlesni furtuna a tot ce-i interzis.


În spaþiul tãu creat sã-þi manifeºti gândirea
Ai abuzat cu gânduri ce depãºesc conturul
Un chip ciudat de vultur þi-a prins ademenirea
ªi þi-a cuprins gândirea ce a strãpuns eterul.

Simon se întristeazã ºi scãpãtã un murmur
Pãrând ca-ntr-o uimire strãinã, ne-nþeleasã
– Dar cine este chipul, acel sãlbatic vultur
Ce mã vâneazã-amarnic prinzându-mã în plasã ?

– Tu nu-nþelegi copile ce lucruri te abate
Din calea fericirii ce astãzi n-o mai ai
În chip de vultur singur tu zarea vei strãbate
Precum în nopþi de trudã tu însuþi o visai.

ªtefan un om fãþarnic orbit de gelozie
Aspirã la iubirea Dianei, însã ea
Refuzã sã-l asculte în neagra-i fantezie
ªi el se-ntoarce-acuma cu vrãji asupra ta.

Un fiu de vrãjitor rãnit de neiubire
În spiritul pãdurii un duh în chip de vultur
Nu se mai controleazã în reaua lui pornire
Nu mai ascultã zarea ºi-al izvoarelor murmur.


ªi eu sunt vrãjitoare dar nu te pot cuprinde
Cãci vraja-n care eºti e mult superioarã
Nu-þi mai rãmâne însã decât a te întinde
În ne-ncãputea zare cu vulturii ce zboarã.

Dar totuºi poþi lupta cu propria-þi voinþã
Cu dragostea-n simbolul iubirii ce o porþi
În cupa-n care fierbi, în propria-þi umilinþã
Sã baþi la uºa firii ºi nu la alte porþi”.

E prea închis conturul ce mãrgineºte zarea
Supusã-ntunecimii, se lasã-ademenitã
Simon, rãpus de teama ce-i macinã cãrarea
Adoarme în baraca-i la fel de ne-ngrijitã.


*
* *


Fii pãdurii, singuri, sunt la ivirea vãii
Împãrtãºindu-ºi gustul sublimei încercãri
Ascunºi în haine proprii ºi-or mãsura cãlãii
Prin mucurile calde a unor lumânãri.


Nerãzvrãtit de vina ce o poartã fãrã jenã
Abstractul mãrgineºte rupturi de infinit
Mai poartã în emblemã a vulturilor stemã
Un semn adus din vidul ce s-a recucerit.

Supuºi la îndoialã rãmân în deziluzii
Alþi regi ne-ncoronaþi ai visului de-apoi
În cumpãna înfrântã de proaspete concluzii
Se regrupeazã iarãºi, însã strãini ºi goi.

Sub gardul ce desparte sublimul de umil
Torc gânduri încâlcite o fatã ºi-un fecior
Iar undeva departe suspinã un copil
Cu lacrimi de-ntuneric pe capetele lor.

În gânduri ofilite se scaldã umilitã
Diana. Fãrã ºansa de-a deveni simbol
Se-aºterne ca o patã ce-i aspru lustruitã
Pe cerul fãrã stele, aºa strãin ºi gol.

Nu îndrãznea sã plângã deºi o îndemnau
Întemniþaþii firii închiºi pentru veghere
Atât de-ntunecoase priviri o sugrumau
Încât pãrea adusã cu forþa în tãcere.


Simon, nu-i rãspunse când ruga ei desculþã
A îndrãznit sã-aparã pe uºa cea din dos
S-a ridicat cu fruntea ca dupã o insultã
Cu gâlgâit în glas ºopteºte nemilos.

Cuvintele-i pãtrunse se spulberau de stâncã
Diana nu-l pricepe ºi lãcrimã pãtrunsã
– Tu nu-nþelegi fetiþo iubirea mea ce încã
Se-aºterne pentru tine de patimã cuprinsã.

Dar gândul meu m-alungã într-o iubire altã
ªi simt acum în vene o altã-nfrigurare
Eu sunt chemat Dianã de zarea cea înaltã
Simt apriga dorinþã de-a mã-nãlþa în zare.

Ascultã-Dianã vântul ºi brazii ce se vântur
ªi luna ce se crede în lumea-i, nãzdrãvanã
S-a prefãcut în flori, dar florile se scutur
Ascultã ce frumos cum fluturã Dianã.

Diana, nu-l ascultã. Privirea ei nebunã
Se-agaþã disperatã prin crengile-nsmolite
Tot ceea ce-i rãmase în grabã îºi adunã
ªi îºi formeazã imnu-n refrene dezgolite.


Iubirea ? Ce-i iubirea ? Ce râuri o adapã ?
Este simbolul firi nedeznodat în lume
Rãneºte fãrã cumpãt orgoliile-ºi îngroapã
În propriile cavouri pustii ºi fãrã nume.

Greºeºte amintirea vorbind dintr-o cenuºã
Inasuprind tãria rãmânerii în nou
Va regãsi cândva spre-a evada vreo uºã
ªi de-a distruge imnul înscris pe vreun cavou.

– Nu plânge, o, iubito, destinul ne aºteaptã !
Ne fãureºte calea ce duce la iubire
Dar eu nu pot sã merg cãci inima mã-ndreaptã
Spre-o altã cale. Visul, mã duce-n nesfârºire.

Tu regãseºte-þi drumul pierdut cândva, oriunde
În orice primãvarã sau altã tristã toamnã
Gândeºte cumpãtat, fiinþa î-þi pãtrunde
Atunci vei înþelege iubirea ce înseamnã.

Cãci rezemat fiind de stâlpii fãrã sprijin
Plutesc în neºtiinþã ºi adorm în nesperanþã
O, sunt vrãjit fetiþo stârpit într-un declin
Lipsit de orice vlagã, lipsit de orice viaþã.


Când voi zdrobi izvorul ce curge cu durere
ªi-mi voi învinge vraja ce m-a cuprins, strãin,
Sub semnul neiubirii ce nesfârºit mã cere
Sã mã aºtepþi Dianã, cã iarãºi am sã vin.

Chemând cu indulgenþã patimilor zvonuri
În faþã nemiloasã a firii dezvelite
Se-aud fãrã sã cânte a vãilor ecouri
Spãrgându-se în valuri de ramuri despletite.

În sânul neprielnic adus ca-mbrãþiºare
Diana vrea sã scape, ºi sã rãmânã chiar
Sub gardul casei sale, cuprinsã de-ntristare
Iubitul îºi priveºte cu dulce ºi amar.

– Nu, dragul meu, rãspunse, cununa þi-i strãinã
N-o accepta ca stemã stindard de viitor
Cãci vraja ce te-a prins, de gândul tãu aninã
Dar poþi fi mai puternic, poþi fi învingãtor.

Unde îþi e privirea ºi gândul unde-þi este
Ai propria hotãrâre ce poate fi mai tare
Decât oricare vrajã, decât orice poveste
Renunþã la iubirea de-a te-nãlþa în zare.


ªi eu visez un vultur într-un decor de ºoapte
Dar eu nu cred în visuri ºi vraja nu mã-atinge
De n-ar visa ºi omul mãcar o datã-n noapte
Nimic nu i-ar fi somnul, e ca ºi cum s-ar stinge.

ªtefan, un vrãjitor, ce vrea sã-mi cucereascã
Iubirea ca o pradã, cu ura ne atacã
Nimeni nu are forþa iubirii sã-l opreascã
De nu vom fi uniþi prin dragoste curatã.

Simon, n-o ascultã, privirea îºi îngânã
Cu zorii care iatã, încep sã se iveascã
Cu toate-aceste însã o prinde calm de mânã
Dar nu înceatã ochii în zare sã-i goneascã.

– Rãmâi acum, Dianã cãci zãrile mã cheamã
Tu nu auzi vibrarea ce mistuie în murmur
N-auzi plãcerea nopþii cum doarme în poianã
ªi nesfârºitul care porneºte dintr-un vultur ?

Întruchiparea sferei impusã în gândire
Renaºte în miºcarea ce-o fac în orice pas
Singurãtatea firii acum în devenire
E unica iubire ce iatã mi-a rãmas.


De-ar fi sã-nving trecutul nu voi alege calea
Ce mã imprimã-n visul iubirii tale oarbe
Nu aº lãsa privirea sã nu curteze valea
ªi înãlþimea care acum mã absoarbe.

Dar totuºi îmi e fricã, ºi totuºi vreau sã zbor
Nu mã lãsa Dianã sã port ca-nchipuire
Vãzduhul unei lumi strãine în decor
ªi totuºi vreau sã zbor, dar totuºi vreau cu tine.

De voi putea sã-nving cândva acele visuri
Ce-mi macinã gândirea impusã în declin
Voi reveni Dianã din marile abisuri
Cu dragostea ca stemã la tine am sã vin.

Ascultã-Diano codrul cu crengile ce-ºi scutur
Din poleiala lunii revãrsatã în poianã
Ce prinsã într-o sferã s-a transformat în vultur
Ascultã ce frumos cum croncãneºte-Dianã.



*
* *


S-a ridicat, ºi palid, strãjerul stins al nopþii
Sosit din alte umbre supuse amurgirii
Se-aºeazã cerºetor afarã-n faþa porþii
Plângând cu umilinþã mirajul pãrãsirii.

Învins de spada unsã cu aurul privirii
A flãcãrilor care sug torþele strãjere
Gustând cu umilinþã mirajul pãrãsirii
Pulseazã anotimpul cu vidul în cãdere.

În casã veselia ciocneºte în pahare
La mese mângâind petrecãreþii prinºi
În hora aprobãrii instinctelor primare
ªi-n faþa lenevirii s-au declarat ne-nvinºi.

Iar muzica încântã pânã ºi cel mai aspru
Decor al ne-mplinirii încrâncenatei firi
ªi cerul desfãtãrii rãmâne fãrã astru
S-a contemplat cu zarea ne-nvinselor iubiri.

O singurã privire mai rãtãceºte încã
În alte lumi ascunse de cei aflaþi în jur
Schiþeazã-un zâmbet straniu deºi-ar voi sã plângã
ªi sã dezlege liber al lacrimilor ºnur.


Acceptã însã soarta impusã ca trãire
Adoptã neiubirea ascunsã-n nefiresc
Dar nu-ºi pierdu speranþa adusã spre cãire
ªi marea amãgire a ceea ce-i lumesc.

ªi nu-nþelege parcã cum marea-nchipuire
A altor efemere miraje ce decurg
E transformatã-n urã din marea ei iubire
Din picãturi de soare în sânge de amurg.

ªi-apoi tãcu Diana. Bãtrânul ei pãrinte
Un pãdurar supus instinctelor lumeºti
A neglijat cãldura ce naºte din cuvinte
ªi mai presus de toate iubirile fireºti.

El astãzi nu-ºi ascunde privirile nocturne
Spre libera gândire, întunecatã însã
Lãsându-ºi frâul aspru în dezacord sã-adune
Un zâmbet fals urmat, de o clipire stinsã.

Rãmâne în tãcere ca semn de aprobare
A condamnãrii proprii prin gestul împilãrii
Dar se recucereºte în semn de întrebare
Migrând cãtre ispitã sub semnele iertãrii.


De dragul prieteniei ce-o poartã ca o hainã
Lumeºtilor plãceri cântate-n false strune
Ce în mirajul firii se tânguie, se cainã
ªi-aprinde torþe care nu ºtie dacã-s bune.

Aflat la rãstignirea cuvintelor minore
Dând semn de îndoialã jertfirii tutelare
Mãsoarã timpul veºted strãin acum de ore
Pribeag de orice cale deºi cu ochii-n soare.

Plãcutã-i vaza lumii ce dulce e privirea
Ce mângâie pe trupul sleit de-ntunecime
În falsa priveghere ce a surprins mulþimea
Nu este îndrãznealã, nu este sfiiciune.

Trezit pentru o vreme din jertfa-n care fierbe
Din gândul care iatã, s-a depãrtat strãin,
Ar vrea ca amintirii sã îi dedice jerbe
Cu toate cã-n paharu-i mai picura venin.

ªi cãlãrind pe gândul ce-l duce-n amintire
Pe undeva în cale zãreºte-n perindare
Scânteia încã treazã, trecuta sa iubire
Acoperitã-n mâlul ce naºte din uitare.


Din dragostea pierdutã, gãsea acum cu cale
În rodul-fructul vieþii, adus ca împlinire
O mângâiere. Oare? Sau mai degrabã-o jale
Vãzând înlãcrimatã o floare-n devenire.

« O, clipã dulce-a vieþii, puþinul meu rãgaz
De-a mai gãsi un colþ refugiului din moarte
Cum dau acum pierzãrii din tot ce mi-a rãmas
Pe-aceea care-n lume menirea o sã-mi poarte ! »

Aºa gândi bãtrânul trezit parcã la viaþã
Cu ochii pironiþi spre uºã, spre afarã
Se-mpiedicã cu milã de calea-i ne-ndrãzneaþã
„Cum plânge, o, cum plânge, o tânãrã fecioarã!”

ªi vru un gest sã facã, sã scoatã lumea-afarã
Ce forfot groaznic, vorbe ºi muzici îndrãzneþe
Doar demoni din morminte cu cruci îl înconjoarã
Hlizind de amãnunte, instincte ºi poveþe.

Iar vinul-sfetnic vechi- îndeamnã la iubire
Iubire-atât de oarbã ºi-atât de dureroasã
O-ncununare-a firii dar firava unire
Se regãsi în valea deja prãpãstioasã.


Deºertãciunea naºte din astfel de iubiri
Fals sau rãspuns la gândul ce-ntreabã-n cãutare
Ce cale este dreaptã ºi care-n rãtãciri
Absoarbe mai puternic instinctele primare ?

Cãci viaþa ca o luptã se-nfãþiºeazã-n lume
Iluziile puterii înlãnþuie mulþimi
Dar curãþia firii se naºte din ruine
ªi piatra aruncatã e pusã-n înãlþimi.

Încrâncenat de luptã cu propria-i migrare
Bãtrânul îndrãzneºte sã cugete o clipã
„De ce copila tatei te dau ca-ntruchipare
Strãinelor blesteme ce astfel te-ntruchipã ?”

Vãd blestemul puterii migrând ca o furtunã
Cu gheare mari de vultur demonizat în mine
Plângând urgia morþii ce-o poartã în cununã
O, monstru-acesta este aicea, lângã tine.

Aleargã fata tatei sã nu te-atingã norul
Cãci ploaia-aceea arde ºi fulgerul te stinge
Fugi cât mai poþi din calea magiei ce-ºi ia zborul
Sã te cuprindã-n aripi din care curge sânge.”


ªi vru un gest sã facã, dar mâna nu-l ascultã
Doar buzele-i se miºcã voind ceva sã spunã
Nici glasul nu-l imitã ºi-n sfera lui trecutã
Se redeschide iarãºi, privind mirat spre mânã.

„O, ce-i cu mine oare, sã cânte muzicanþii,
Mã tulburarã gânduri strãine, false patimi,
Sã fie vin pe masã, sã intre invitaþii
Sã nu mai fie umbre, sã nu mai fie lacrimi.

Dansând cu mâna-n aer dând tonul la ispitã
Simþi în ochi privirea de foc a unui vultur
ªi iatã cã-n vâltoarea petrecerii-l imitã
Luând contur de aripi ºi zãrile îl tulbur.

ªi nunta e în toi, instigã lãutarii
La-nfãþiºarea clipei trãirii în decor
ªi dacã chipuri vaste se adaptau trãirii
Erau ºi-nfãþiºãri învinse, care mor.

În valuri zgomotoase, cu-acelaºi ritm, pãdurea
E lacomã din fire ºi-absoarbe din lumina
Ce tânguie la geamuri sau bântuie aiurea
Nãscând în val renaºte printr-un alt val furtuna.


Cãzute la-nvoialã într-un declin al sorþii
Stau douã luminiþe departe dar aproape
ªi totuºi sunt strãine, plângând în faþa porþii
Încãtuºate, stinse ºi poarta nu le-ncape.

ªi plâng nemângâiate ºi lacrimile ard
Vãpãi necontrolate ºi simþuri peste fire
Ostatici triºti ai sorþii ce se privesc prin gard
Uniþi însã în cuget de marea lor iubire.

Ce tristã este zarea, ce clocoteºte mâlul
Ce-ameninþã privirea rãmasã rãtãcitã
Ameninþata parcã de pânza strânsã-n sulul
De dincolo de moarte, o altfel de ispitã.

Iar glasu-acela groaznic ce urlã zi ºi noapte
Peste-amurgirea lumii, deºertãciuni plãcute
Ca înger de luminã se prefãcu în ºoapte
Dând alt aspect chemãrii, umile ºi tãcute.

„Aºterne-te ca praful ce limpezit se-adunã
Atunci când o furtunã s-a stins ºi nu mai vine
Ecou al amintirii scãpate din furtunã
ªi înãlþatã falnic din marile ruine.


Adu-mi din nou plãcerea avutã înainte
Iubirea ce-o purtam Dianei -viaþa mea-
Cãci ura mã-ntruchipã, ºi murmur prin cuvinte
Un glas pierdut de vultur ce-n zare suspina”.

Dar zarea nu-l ascultã, cãrarea e târzie
ªi poarta spre iubire s-a-nchis în depãrtãri
Odaia plinã-odatã acum e pustie
Iubita i-i mireasã, el alungat spre zãri.

Încolãciþi de umbre, pahare ºi plãcere,
ªi-ademeniþi de firea atât de pãmânteascã,
Nuntaºii cântã imnuri strãine de durere
Vrând ca-n decorul firii mai mândri sã pãºeascã.

ªi zarea clocoteºte cu fiece pahar
Cu fiece urare ce clatinã-n cuvinte
ªi cupa dulce curge un vin cu gust amar
Zâmbesc copiii nopþii dar nu ca înainte.

Cu glasuri stranii, aspre, eterul cuceresc
În valuri nevãzute vibrând ca într-o boare
Doi morþi strãini acum se iubesc
Cu focul în privire gãtiþi de sãrbãtoare.


Hlizesc spre luna rece ce plânge cu lumini
Împrumutate iarãºi ca pentru înc-o noapte
Demoni ai firii oarbe se încurcau, strãini,
În gânduri ne-nþelese într-un decor de ºoapte.

ªi prin pãtrunderi aspre aduse ca chemare
Vãzduhul lâncezeºte cu lacome priviri
Pe undeva, departe, rãniþi de depãrtare,
Trec scãri de vânt ai falselor iubiri.

Întru chemarea zãrii dintr-un necunoscut
De dincolo de simþuri ºi limita gândirii
Va zãvorî iubirea ascunsã într-un scut
Ascunsul chin primit ºi fals al nemuririi.

ªi nervii negri-albaºtri rãmaºi necuceriþi
Cântând în imnuri stranii în hora desfãtãrii
Îndeamnã la migrare prin stinºi meteoriþi
Ce au murit demult de dorul lung al zãrii.

Plâng ochi strãini cãzuþi între morminte
ªi cimitirul naºte mai abitir la cruci
Se-nvãluiau cu teamã în negrele veºminte
ªi beþi, strãjerii- paznici se rãzemau în furci.



*
* *


Simon, se întristeazã. Gândirea lui nebunã
Priveºte cum iubirea s-a depãrtat de el
Diana, mândra lui, pe cap purta cununã
A altuia, ºi zarea simþi cu el la fel.

Nu pricepu cum firea atât de pãmânteascã
Lipsitã de vreo lege, îndeamnã la pieire
Atât de-nduioºata petrecere fireascã
Te duce din plãcere, în marea rãtãcire.

ªi-n rãtãcirea oarbã, luatã ca îndemn
Vin noi adepþi purtând în chip de împãcare
Al vãilor ecouri ºi-al zãrilor însemn
Prin alte legi ºi chipuri, în altã cãutare.

Rãzboiul taciturn ºi firea dezvelitã
Mor din trecuta umbrã ce iarãºi prinde gust
Din creºtete de nori albaºtri ce imitã
Din margini-glasul fiarei- ce stoarce-ntregul must.


Ce viaþã fermecatã ce aflã de dincolo
De capãtul privirii ce o trimiþi pierdutã ?
Cliºee-ntârziate sã o opreascã-acolo
În crâncene torturi ce nu o mai ascultã.

Iar mintea- dulce chin- albastrelor cãrãri
Succede din nucleul imensitãþii care
Cuprinde-ntregul spaþiu sãtul de cãutãri
Prin timpul care curge în cupele amare.

E noaptea-nveºmântatã eterul care plânge
Cu lacrimi de-ntuneric ce curg a plictisealã
ªi luna agãþatã prin stele varsã sânge
Împrãºtiindu-l rece ºi-uscat, la nimerealã.

Din margini, infinitul, se-mbatã cu licoarea
Ce doarme pãtimaºã în sfere proprii, smulse
De dincolo de locul ce mãrgineºte zarea
ªi unde stau lumini de teama lor ascunse.

Vin clipele de strajã a visurilor toate
Împreunând misterul ascuns cu slaba fire
Iar cãlãtorii umbrei se târâiau pe coate
Tânjind mãcar o cupã golitã din iubire.


Cãlãtoreau prin moarte iluzii compromise
Însângerând decorul asprit de mângâieri
Sãgeþi contradictorii din spaþiile învinse
Stãteau acum de vazã sublimei încercãri.

Cu aripile-n vântul ce fuge sã-nspãimânte
Frunzarele pãdurii atât de somnoroase,
Veni ecoul nopþii neîncetând sã cânte
Refrene dezgolite atât de furioase.

Plâng lumânãri nocturne ca pentru priveghere
Veºmântului de smoalã ce curge fãrã milã
Nu se aud cãderi, ºi toate în tãcere
Ascultã pasul moale ºi firav de copilã.

ªi parcã aºteptând ca luna sã adoarmã
Sau steaua de luminã sã cadã-n veºnicie
Stau caii nopþii priponiþi de coamã
Uciºi de cãtre searã- acuma-o-sã învie.

Un tânãr fãrã vreme ºi fãrã rost în lume
Rãtãcitor prin gânduri stãtea la poarta lumii
Sã batã ? Sã deschidã ? Dar nu mai are nume,
Strãin de anotimpuri s-a închinat furtunii.


Abstracþiunea firii aflatã în derutã
Presupunând ivirea dintr-un necunoscut
A oºtilor ce încã n-au renunþat la luptã
Dar vrând izbânda lumii s-au nãmolit demult.

Cu vagi însemne clare, tãgãduind avansul
Gândirilor fugare, necunoscutul plânge
Cu lacrimi de-ntuneric ce vor începe dansul
Sãlbatic ºi setos de pajiºte, de sânge.

Rãzboinicii cu flamuri ce nu nutresc la pace
Având ca stemã ura, iubirea inamic
Fierb în esenþa durã ce-n chipuri se desface
Ca lumile ce vin, sã guste câte-un pic.

Geneza nu confruntã grãirile profunde
Fals sau adânc cu marea-nchipuire
Cu cupa ce sfârºeºte bãutã pân la fund
ªi beatã-n nepãsare sã afle amãgire.

Necontrolând cununa ce-apasã fruntea latã
Va umple-n deziluzii ºi false aºteptãri
Mândria-falsul chip- ce nu se mai aratã
Decât atunci când gatã de plâns în cãutãri.


Când muntele se-aratã se-ascunde orice vale
Sau se închinã paºnic, ameninþând cã fuge
Fecioarele câmpiei mai dãnþuiesc cu jale
Prin ploaia ce doar vine dar însã nu mai curge.

ªi din sãlbãticia ce miºunã-n plãcere
Prin mintea disperatã, confuzã ºi tacitã
O umbrã de ecou mai tremurã-n tãcere
ªi haina-i vorbitoare în valuri se iritã:

„O, Simon, visul meu dintâi ºi cel din urmã,
ce prins ai fost în vraja propriei condamnãri
ai fost învins de umbre ºi gândul te îndrumã
spre porþile albastre pierdute-n depãrtãri.

Iubirea ta legatã de duhuri neumblate
Prin scãri necontrolate strãjerilor cuminþi
Plâng vulturii rãniþi de-acea singurãtate
Deºi plutesc decorul molizilor cu dinþi.

Ne plânge-n lacrimi roºii de sânge ºi ispitã
Orgolii fumegând în clipe de apoi
Ne-a pãrãsit strãine iubirea, ne iritã
Acum o altã viaþã dar nu pentru-amândoi.


Am acceptat cununa strãinã doar ca timpul
În marea-i perindare sã ne opreascã jocul
De-a vulturii ºi vraja ce mistuie-anotimpul
Strãini de-nfãþiºare sã nu-ºi gãseascã locul.

Dar nu te-am pãrãsit cu inima, cãci gândul
Mereu va fi în tine, mereu te va chema
De se va rupe zarea, de va surpa pãmântul,
Voi fi pe oriºiunde vei fi în umbra ta.

Acum când ceasul nopþii mai latrã ne-nduratic
ªi când eterul strâmt se lãfãie în noapte
Vei perinda în zare pustiu ºi singuratic
Prin gânduri ºi cuvinte în ne-nþelese ºoapte.

Cãci cântecul iubirii mai fredoneazã încã
Chiar dacã struna-i ruptã îndeamnã la tãcere
Voi invita în mine durerea sã mã plângã
ªi voi chema tristeþea s-o am ca mângâiere.

Blestemul înãlþimii ce dureros e, frânge
Cu ochi de întuneric lumina infinitã
ªi zborul în migrare se transformã în sânge
Ce curge-n asfinþit prin noaptea chinuitã.


ªi dacã soarta crudã îndeamnã suferinþa
Sã-nvolbure în noi cãtându-ºi dulce hranã
Ne vom uni în sfere ce dominã fiinþa
Ce a cãzut din soare sã fulguie pe ranã.

O, Simon ce pãtrunderi ne dominã-n cuvinte,
Când ne ºoptim iubirea ce ne umbrea cândva
Pe drumul tãu de zare pãºeºte înainte
ªi-nvinge vraja care a prins cununa ta”.

Apoi muri ecoul ºi-n mii de puncte oarbe
Se desfãcu în stânca de care se lovi
Vin alte valuri moarte ºi-n sânu-i le absoarbe
ªi-n pas greoi ºi veºted spre orizont porni.

Muri privighetoarea cu fiecare clipã
Cu fiecare cântec ce îl rosti plãcut
ªi prin migrarea vastã îi creºte o aripã
Sã zboare mai puternic atunci când a tãcut.

ªi Simon nu-nþelege cum râpile cu dinþi
Hlizesc la arãtarea sãlbaticelor dealuri,
Doar lupii zãrii încã mai clocotesc fierbinþi
Purtaþi de cine ºtie ce alte idealuri.


Din colþul sãu de umbre la marginea pãdurii
Privi alai de nuntã cum curge cãtre sat,
Se-ascund în întuneric prea ruºinaþi azurii
Clipind prin stele stinse, ce-abia s-au arãtat.

ªi vru sã fugã parcã, ºi vru sã stea pe loc
Contraste îl digerã sã râdã ºi sã plângã
Greu dans de umbre-ndeamnã sã le-nsoþeascã-n joc
Sã fugã laolaltã apoi ca sã se stingã.

Duhovnici însmoliþi purtau înfãþiºãri
De vulturi fãrã aripi cu ochi de foc gheen
În jurul lor, intacte, plâng negre lumânãri
ªi lacrimile lor prin cetine se cern.

ªi zãrile plâng parcã, cad stele peste crâng
Hidoase aisberguri lucind împrumutate
Prin crengile-nsmolite rãpuse, se rãsfrâng
Nu cad prin umbre oarbe decât o jumãtate.

ªi Simon le iubeºte, ce dragi îi sunt condorii
Ce-au poleit eterul cu dor de veºnicie
ªi tot el le urãºte, ce monstruoºi sunt norii
Cu tâmple ucigaºe ce plâng peste fãclie.


Simþi apoi chemarea mai aprigã, impusã
De propriu-i gând cuprins de-o vrajã ne-nþeleasã
Îi renãscu iubirea din când în când apusã
ªi zarea cea fugarã acuma e mireasã.

ªi vru apoi sã zboare, ce tulbure-i decorul
Impus de o gândire ce zace în contraste
ªi lângã el copacii cu toþii îºi iau zborul
Zvârlindu-ºi în zburare frunzarele pe coaste.

Ce mândre cãprioare lucesc în depãrtare
Miresele pãdurii cu voaluri dãnþuiesc
ªi hora cea strãinã se-nfãºurã mai tare
Iar vãile adânci acum se iubesc.

Viori atât de strâmbe jelesc tãcute umbre
Decorul ne-mplinirii întunecatei firi
Se-aºterne-n aer cerul aflat pe oriºiunde
ªi focul din iubire se stinge-n amãgiri.

Curg cãtre sat fãclii- sãlbatice dezmãþuri –
Alai de puncte albe cu coadã ºi cu barbã
ªi caii nopþii triºti stau priponiþi în hãþuri
Privind cum se topeºte câte un pic din iarbã.


Petrecãreþii nunþii se lãfãiesc prin glasuri
Ah, ce pustii ecouri se frâng împãdurite
Neodihniþi, strigoii din marile popasuri
Fug negãsind sicrie ºi negãsind morminte.

ªi Simon vede umbre miºcându-se alene
În valuri somnoroase cãscând a plictisealã
Simþi din nou cã zarea venise sã îl cheme
Sã zboare cãtre munþii ce curg cu îndrãznealã.

ªi vru din nou sã fugã departe de chemare
Blestemul înãlþimii a glãsuit din nou:
„ªi pentru ce strãine nu ai zbura în zare
Sã-asculþi cum te imitã o umbrã de ecou ?

ªi pentru ce mâhnirea te-acoperã în pripã
Când gândul tãu bolnav te-a-nlãnþuit adânc ?
Visezi cu-nfrigurare cã-þi creºte o aripã
ªi gheare uriaºe ce zãrile strãpung”.

Dar Simon nu-i rãspunse ºi vru sã zboare parcã
ªi totuºi vru sã fugã dar braþe l-au cuprins
ªi gheare nevãzute. Din gându-i ce-l încearcã
Vin vulturi hãmesiþi cu dorul vieþii stins.


În juru-i plâng copacii ºi ochi de foc purtau
Ce greu e chinul zãrii împovãrat de astre
Demoni ai pustiirii din hãu se înãlþau
ªi aruncau cu neguri spre zãrile albastre.

Strãin la poarta firii, iubit doar de ruine
Înlãcrimat de imnul ce cântã doar o jale
Viseazã fãrã voie sã zboare-n înãlþime
ªi tot atunci viseazã cã doarme într-o vale.

În sat se mai aud dezmãþuri ºi cântãri
Dar Simon le aude confuz de orice fire
Ecouri prãbuºite murirã pe cãrãri
ªi stâncile râdeau privind la prãbuºire.

Ce cârd de cãprioare mugesc înflãmânzite
De înlesnesc furtuna aducerii aminte ?
Cu straie albe-n mijloc, cu voal mãreþ pe frunte
O tânãrã mireasã îngânã la cuvinte.

Plângea cu ea tot cerul cu lacrimi de-ntuneric
Eterul spânzurat de liniile stelare
Acum nu mai tânjeºte sã se înmoaie-n sferic
Umil pãºea cu ea pe trista ei cãrare.


ªi Simon o priveºte din umbre cum suspinã
ªi cum un braþ strãin o-nlãnþuia puternic
Simþi cum dintr-o datã pãdurea i se-nchinã
ªi munþii cei înalþi se aplecau cucernic.

Dar tulbure în rana din inimã nu plânge
Ascultã glasul straniu ca pentru prima oarã
Vãzu-n acea mulþime doar leºuri, carne, sânge,
Ce pradã-mbelºugatã privirea sa mãsoarã…

Apoi dezmeticit, de o sãgeatã care
Venea cu foc în vârfu-i din ochii aþintiþi
De tânãra mireasã ce trece pe cãrare
Alãturi de-un strãin ºi vulturi hãmesiþi.

-„”O, draga mea Dianã, ce cauþi prin pãdure,
În alb înveºmântatã ºi cine sunt strãinii ?
Veneau vulturii zãrii din tine sã mã fure
Nu voi lãsa iubirea s-o-nlãnþuie ciulinii”.

ªi vru spre ea sã fugã dar umbre-l înconjoarã
ªi vru sã strige-amarnic dar glasul nu-l ascultã
Vãzu un chip de vultur cum aprig îl mãsoarã
În mirele Dianei ºi zarea este surdã.


ªi valuri de frunzare fãcu pãdurea parcã
Strãfulgerã eterul priviri de foc gheen
ªi îngeri pãrãsiþi urgiile-ºi descarcã
Îndureraþi mai tare de marele etern.

Prin glasuri ne-nþelese furtuni se nasc pe cer
Plâng lumânãri nocturne cuprinse de-ntristare
Vin vulturii strãini ºi drepturile-ºi cer
Sã ciuguleascã lacomi din neagra lumânare.

Se-nlãnþuie-n derivã necunoscute umbre
ªi valuri alungate din blestemul migrãrii
Triºti cãlãreþi ai nopþii aflaþi pe oriºiunde
Stãteau cu sãbii negre pe mijlocul cãrãrii.

ªi din acele valuri un vultur se aratã
ªi fulgerele parcã au încetat sã zbiere
Doar sãlciile încã mai tremurã în pleatã
Cãtând cu-nfrigurare o micã mângâiere.

ªi Simon se opune sã-mbrãþiºeze fiara
-Diano, mi-este fricã, ºi duhuri mã-nconjoarã
Mã-acoperã cu aripi, ah, mã cuprinde gheara
Iar gândul meu sãlbatic îl vãd pãtruns în fiarã.


-Nu crede o, iubite, în vraja ce te-a prins
Ca sã renunþi la mine ºi la a mea iubire
Iubirea þi-ar învinge de-orice ai fi cuprins
ªi tot ce vezi în juru-þi e doar închipuire.

Alungã teama morþii ºi dorul de zburare
Cuprinde-mã în braþe, învinge orice gând
ªi va dispare vraja ce te-a cuprins în gheare
Sã pribegeºti prin munþi visându-te zburând.

ªi Simon vru s-alerge în braþe s-o cuprindã
Dar ochii-aceia groaznici îl tulburau din nou
ªi iar simþi dorinþa ca-n zare sã se-ntindã
Sã-asculte vraja lunii ºi-al stâncilor ecou.

Privi apoi spre mâini, ce aripi îi crescuse !
Picioarele-i mândre s-au prefãcut în gheare
ªi iar acea furtunã în gânduri îl pãtrunse
Simþind mai aprig dorul de-a se-nãlþa în zare.

Prin vântul ne-nduratic aripile-ºi întinde
Sãlbatic fug copacii ºi vãile adânci
ªi zarea infinitã în braþe îl cuprinde
Ecoul îl imitã adãpostit sub stânci.


În urmã-i cântã imnuri duhovnici în migrare
Pãdurea înºelatã ameninþã trãdarea
Diana vru s-alerge pierdutã pe cãrare
Dar vulturi uriaºi împiedicau cãrarea.

Pâraie însetate se agitau în spume,
Iar frica ºi durerea prin lacrimi o petrece
Priveºte-nmãrmuritã îndepãrtata lume
O-nvãluirã valuri, ea nu voi sã plece.

Priveliºtea se stinge, o umbrã doar, rãsare
Din vãile adânci s-a ridicat în sus
Aripile-ºi întinde în ne-ncãputa zare,
Se pierde-n înãlþimi de dorul de-a fi dus.


Daca vrei, poti comenta aceste versuri.
Parerea ta va fi publicata dupa o verificare prealabila.
Nume:
E-mail:
Localitate:
Comentariu: